Schizofrenie

Psihoza este o afecțiune în care persoana psihotică experimentează lumea într-un mod specific, anormal, care nu reflectă realitatea. Schizofrenia sau mai degrabă o serie de psihoze schizofrenice, este un termen care descrie multe psihoze diferite, cu diferite reprezentări și evoluții.

Termenul „schizofrenie” nu este neechivoc în termeni de diagnostic și terapie și este însoțit de diferite generalizări greșite și mituri. Categoria psihozelor schizofrenice, împreună cu alte psihoze, cum sunt tulburarea schizoafectivă și paranoidă, aparțin unei categorii vaste de tulburări mintale numite psihoze. Metodele de tratament pentru toate psihozele sunt similare și descrierea psihozei ca fiind schizofrenică, paranoidă sau schizoafectivă nu determină evoluția sau prognosticul viitoare ale acesteia.

Vârsta uzuală pentru primul episod este între 18 și 25 de ani, în sens larg - între adolescență și vârsta de 40 de ani. În cazul femeilor, primul episod apare de obicei puțin mai târziu decât la bărbați, ceea ce se asociază cu acțiunea neuroprotectoare (de protejare a creierului) a hormonilor feminini - estrogenul. Primele simptome de schizofrenie, care sunt diagnosticate ulterior ca schizofrenie, apar adesea după câteva luni sau chiar ani înainte de primele simptome acute ale bolii.

Aceste simptome sunt foarte diferite - pot fi simptome care se regăsesc în alte tulburări mintale, cum sunt nevroza și depresia. În acest stadiu de obicei pacientul neagă că ar fi bolnav. Din acest motiv este posibil ca persoana să nu dorească să fie tratată. Cu cât se începe mai curând tratamentul, cu atât este mai eficace. Ameliorarea se obține în timpul tratamentului primului episod de schizofrenie, însă acest lucru poate dura mai multe luni. De aceea psihiatrii găsesc dificil să răspundă la întrebarea pacientului sau a familiei: „Cât va dura tratamentul până se observă ameliorarea?”.

Într-un anumit sens, da, dar trebuie să explicăm ce înseamnă efectiv „într-un anumit sens”. Chiar dacă nimeni din familia dvs. nu a suferit de schizofrenie, riscul să vă îmbolnăviți este de 1:100. Însă dacă fratele, sora sau un părinte au avut simptome de schizofrenie, riscul de îmbolnăvire crește, dar este în continuare redus - fiind de 1:10. În plus, chiar dacă cineva din familie a suferit de schizofrenie și aveți vârsta peste 30 de ani, riscul de îmbolnăvire este minim. Dacă tatăl, mama, fratele sau sora au suferit de psihoză, riscul ca copilul dvs. să se îmbolnăvească este tot redus, fiind de 1:30.

Dacă aveți psihoză, nu va încerca nimeni să renunțați să aveți copii - există o șansă de 1:10 să fie afectat copilul dvs. Este important de reținut faptul că factorii genetici nu sunt asociați numai cu o genă sau mai multe gene. Cercetătorii încearcă să determine acești factori, dar chiar dacă reușesc să îi identifice, există și alți factori în afara celor genetici, care sunt importanți pentru formarea simptomelor de schizofrenie la o anumită persoană - având în vedere că, chiar dacă ambii părinți au suferit de psihoză, riscul ca copilul lor să aibă psihoză este mai mic de 100%, chiar mai mic de 50%, fiind de aproximativ 40%.

Se poate stabili cu certitudine faptul că schizofrenia sau psihoza nu sunt provocate de un mod greșit de creștere, de traume (nici psihice, nici mentale), nici de „slăbiciunea caracterului”. Schizofrenia nu este cu siguranță o pedeapsă pentru păcate sau încălcări - ale persoanei sau alte familiei sale. Factorii asociați stresului sau susceptibilitatea crescută la stres a pacienților cu schizofrenie dețin un rol semnificativ în ceea ce privește exacerbarea (recidivele) bolii. Susceptibilitatea crescută la stres apare și la persoanele cu alte tulburări mintale, cum sunt depresiile sau nevroza. Schizofrenia este corelată de obicei cu sensibilitatea biologică (în cazul acestei boli, în dezvoltarea sistemului nervos central apare o eroare, care face ca persoana să fie mai sensibilă la factorii aferenți schizofreniei, față de alte persoane; tulburările de dezvoltare a creierului pot fi congenitale sau pot fi rezultatul unei infecții din timpul sarcinii, al dificultăților la naștere, al meningitei sau al vătămării) și cu contextul psihosocial (persoanele predispuse individual pot face schizofrenie ca răspuns la problemele emoționale din fondul evenimentelor majore de viață, cum ar fi divorțul, decesul unei persoane apropiate sau o despărțire).

Pot apărea tulburări psihotice la unele persoane care utilizează sau au utilizat droguri sau alcool cu efect stimulant, atât în timpul intoxicării, cât și al simptomelor de abstinență (delirium tremens). Într-o măsură din ce în ce mai mare, psihozele similare schizofreniei sunt de fapt provocate de droguri stimulante, cum sunt amfetamina sau LSD. Prin urmare, prezentarea unor simptome tipice schizofreniei nu înseamnă în mod necesar că persoana afectată are de fapt schizofrenie - acestea pot fi provocate de utilizarea sau abuzul de droguri stimulante. Cel mai bun mod de a afla dacă un copil are schizofrenie este de a pune întrebarea adecvată medicului curant, de exemplu dacă a fost diagnosticată sau exclusă schizofrenia.

Se întâmplă adesea ca un pacient care se confruntă cu remisiunea simptomelor acute, să se simtă sănătos și să dorească să uite despre boală; în acel moment este dificil pentru pacient să accepte propuneri de medicație sau participarea la psihoterapie, deoarece ar dori să fie tratat ca o persoană normală, sănătoasă. Însă propunerea privind terapia profilactică, cu scopul de a preveni recidivele bolii, nu înseamnă deloc că persoana respectivă va fi privită ca pacient. Obiectivul unei astfel de terapii, după episodul de psihoză manifestat, este acela de a furniza persoanei afectate măsuri de prevenire a recidivei, precum și cunoștințele necesare pentru a ști cum să utilizeze măsurile respective. Stabilirea unui dialog adecvat între pacient - persoana care asigură îngrijirea - terapeut determină creșterea șanselor cooperării cu succes în terapie. În cazul în care respectarea tratamentului de către pacient devine o problemă, medicul curant trebuie contactat și trebuie elaborat un plan de acțiune.

Familia și persoanele care asigură îngrijirea se simt adesea responsabile pentru controlul respectării tratamentului de către pacient. În acest context, toată atenția lor sau o parte substanțială a acesteia și comunicarea cu pacientul se pot concentra asupra complianței acestuia la medicație. În acest caz, pacientul poate începe să-și perceapă rudele ca pe o „poliție a medicației”, care poate deteriora relațiile reciproce și poate crește riscul de întrerupere a terapiei și recidivă a afecțiunii. O soluție este extinderea utilizării medicațiilor injectabile, care ar putea preveni, posibil, problemele legate de nerespectare, în timp ce membrii familiei și pacientul nu ar mai fi enervați de întrebarea „Ți-ai luat medicamentele?”.

Cea mai mare parte a terapiei are loc în afara spitalului, de obicei în timpul șederi pacientului acasă cu familia. Însă uneori este necesară spitalizarea. Spitalizarea psihiatrică pentru persoanele cu schizofrenie este recomandată atunci când a existat un episod de boală acută și:

• pacientul nu-și poate controla comportamentul până la punctul la care există temerea întemeiată că ar putea prezenta un pericol pentru siguranța sa sau a altor persoane (risc grav pentru sănătatea și viața umană);
• pacientul neagă deteriorarea stării sale, refuză să ia medicații și se poate presupune în mod rezonabil că starea curentă a pacientului se poate deteriora și mai mult;
• din cauza deteriorării, pacientul nu își mai îndeplinește nevoile de bază, de ex. doarme în afara casei, nu mănâncă și nu bea;

Pacientul schizofrenic suferă și de o boală fizică gravă sau apar reacții adverse la medicație pentru care este imposibilă tratarea dacă persoana nu rămâne la spital.

În același timp, de obicei în timpul primului episod, spitalizarea psihiatrică care va permite diagnosticarea corectă a bolii și va permite planificarea terapiei pentru viitor, este indicată chiar dacă nu există factorii pentru spitalizare menționați mai sus. Dacă însă spitalizarea nu este necesară, însă rezultatele tratamentului au fost dezamăgitoare, unui pacient schizofrenic i se pot oferi mai multe forme intermediare de terapie, care includ îngrijirea de zi la spital, îngrijirea la domiciliu, admiterea într-un hostel de îngrijire mintală sau terapia în mediul de acasă.

Trebuie să faceți următoarele:

• Să ajutați persoana să ajungă la un psihiatru - psihiatrii sunt medicii de „prim contact” - nu este necesar să aveți o trimitere; de asemenea, toate serviciile asociate tratamentului psihozei în unitățile de servicii medicale (spitale, secții de psihiatrie, centre de îngrijire a sănătății mintale) care au contracte cu Fondul Național de Sănătate (NFZ) nu percep tarife pentru serviciile lor; aproape toate antipsihoticele sunt gratuite (rețetă cu dungă albastră);
• Întăriți pacientul la momentul căderii nervoase din cauza exacerbării schizofreniei sau atunci când la primul episod de schizofrenie persoana nu este conștientă că are nevoie de tratament;
• Aflați cât mai multe posibil despre schizofrenie - veți lua parte la ședințe de psihoeducație;
• Încurajați pacientul să ia medicamente sau să consulte un medic în cazul în care are îndoieli cu privire la terapie;
• Observați semnele de avertizare ale recidivei - nu le ignorați;
• Încercați să observați semnele de avertizare ale suicidului - majoritatea pacienților discută despre gândurile lor suicidare, nu le ignorați; în același timp amintiți-vă că unul din zece pacienți cu schizofrenie se poate sinucide; tendințele suicidare sunt rezultatul recidivei schizofreniei și dispar odată cu remiterea simptomelor de schizofrenie; faceți persoana cu schizofrenie să conștientizeze să suicidul este o pierdere pentru toată lumea, nu o soluție pentru problemele sale sau ale dvs.; în cazul unor tendințe puternice de suicid sunați la ambulanță (formați 999) în loc de a căuta psihiatrul care este responsabil pentru persoana bolnavă;
• Negociați cu persoana bolnavă moduri de a face față crizelor - atât celor asociate cu schizofrenia, cât și celor fără legătură;
• Nu așteptați o ameliorare rapidă, dar nu tratați schizofrenia ca pe o boală incurabilă - nu izolați persoana bolnavă, dar în același timp nu fiți hiperprotector(are); în timpul remisiunii majoritatea pacienților pot funcționa ca persoane normale, active, în diferite rolul de viață (membru al familiei, prieten, angajat, elev, student);
• Dacă puteți, participați la grupuri de autoajutorare pentru persoanele cu schizofrenie și familiile lor - la ședințele cu astfel grupuri veți afla cum au făcut alte persoane față problemelor dvs. curente.

Antipsihoticele reprezintă baza tratamentului medicamentos al schizofreniei. Este foarte importantă continuarea terapiei în timpul remisiunilor, în perioadele în care pacienții se simt de obicei foarte bine, iar aceștia și familiile lor pot crede că nu mai este necesar tratamentul medicamentos. O perioadă suficientă de administrare a acestor medicamente protejează pacientul de recidiva schizofreniei.

Medicația nu trebuie întreruptă niciodată fără a consulta mai întâi medicul care o prescrie. Terapia regulată și pe termen lung cu antipsihotice este cea mai eficace metodă de a amâna o recidivă. Durata remisiunii în schizofrenie depinde de numărul de episoade anterioare, răspunsul la tratament, sprijinul pacientului, rezistența la stres și mulți alți factori. Dacă remisiunea continuă suficient de mult și nu este însoțită de circumstanțe stresante sau o comorbiditate, medicul care prescrie medicația poate fi consultat cu privire la modificări posibile sau întreruperea temporară a medicațiilor antipsihotice.

Cu toate acestea, riscul de recidivă trebuie pus în balanță cu beneficiile posibile. Se preconizează că primele efecte ale medicamentelor antipsihotice apar după 4 până la 6 săptămâni de terapie. Dacă simptomele nu indică o ameliorare vizibilă după această perioadă, medicul curant decide de obicei trecerea la medicații noi. În cazul unora dintre medicamente, rezultatul dorit se observă chiar mai târziu - după 2 sau 3 luni de tratament. Prin urmare, terapia nu trebuie întreruptă niciun moment fără aprobarea medicului curant. Dacă răspunsul la terapia curentă este dezamăgitor, trebuie consultat medicul.

În ultima jumătate de secol obiectivele terapiei au evoluat considerabil. Acum 50 de ani scopul principal era acela de a seda pacienții, acum 30 de ani era acela de a reduce ideile delirante și halucinațiile. În prezent obiectivele sunt destul de diferite și privesc așa-numita remisiune funcțională, care este situația în care o persoană care suferă de schizofrenie revine la un nivel funcțional bun în familie, la școală sau la muncă, printre prieteni și în timpul activităților recreative.

Acest lucru a devenit posibil odată cu apariția noilor antipsihotice și a noilor strategii de terapie de mediu și psihosocială. Acest lucru este dovedit de criteriile remisiunii permanente sau ale recuperării în schizofrenie, publicate de experții din domeniu acum câțiva ani. Remisiunea schizofreniei este definită ca o stare în care pacientul îndeplinește toate criteriile următoare:

• Remisiunea tuturor simptomelor negative și pozitive conform Scalei scurte de evaluare psihiatrică (BPRS) (în ultimii 2 ani);
• Munca cel puțin cu jumătate de normă sau învățarea timp de cel puțin jumătate din orele normale la școală sau studii în afara școlii în ultimii 2 ani;
• Pentru persoanele aflate la vârsta pensionării - participarea activă în viața de familie, recreere și voluntariat;
• Capacitatea de funcționare cotidiană autonomă, independentă; capacitatea de a iniția independent activități;
• Reuniuni pentru menținerea legăturilor sociale cu persoane care nu sunt membri ai familiei cel puțin o dată pe săptămână.

Oamenii probabil știu deja. Sentimentul de rușine provocat de diagnosticul de schizofrenie este la fel de frecvent pe cât este de nerezonabil. Acest lucru poate fi atribuit moștenirii unei abordări anterioare cu internare în tratamentul schizofreniei - cu un secol în urmă majoritatea pacienților era spitalizați aproape în permanență. Chiar și în prezent, mulți dintre ei se confruntă cu stigmatizarea socială, iar persoanelor le este rușine sau teamă să spună că fiul sau fiica lor are schizofrenie. În zilele noastre, membrii familiei schizofrenicilor - în mare parte din cauza psihoeducației - se plâng în principal de transparența afecțiunii copilului lor; de asemenea, sunt conștienți că obținerea remisiunii durează mult timp, însă se mândresc cu fiecare mică victorie a persoanelor dragi asupra bolii.Existența unei familii și a fi membru al unei familii reprezintă unul dintre elementele de bază ale funcționării umane. Nu există motive legitime pentru a spune că persoanele care suferă de schizofrenie nu pot trăi în relații maritale sau de parteneriat sau că nu pot avea și crește copii (riscurile privind ereditatea sunt discutate la articolul Ce provoacă schizofrenia? de la categoria Ce este schizofrenie și Cum se diagnostichează? din fila Schizofrenia). Opțiunile curente de terapie, incluzând strategiile de tratament în regim de internare și în comunitate fac mai ușoară stabilirea și menținerea relațiilor intime.

Oamenii probabil știu deja. Sentimentul de rușine provocat de diagnosticul de schizofrenie este la fel de frecvent pe cât este de nerezonabil. Acest lucru poate fi atribuit moștenirii unei abordări anterioare cu internare în tratamentul schizofreniei - cu un secol în urmă majoritatea pacienților era spitalizați aproape în permanență. Chiar și în prezent, mulți dintre ei se confruntă cu stigmatizarea socială, iar persoanelor le este rușine sau teamă să spună că fiul sau fiica lor are schizofrenie. În zilele noastre, membrii familiei schizofrenicilor - în mare parte din cauza psihoeducației - se plâng în principal de transparența afecțiunii copilului lor; de asemenea, sunt conștienți că obținerea remisiunii durează mult timp, însă se mândresc cu fiecare mică victorie a persoanelor dragi asupra bolii.